Lecţia de pian

Atingeai cu grijă clapele delicate ale pianului. Fiecare notă era lovită cu forța blândă a degetului care o apăsa. Greutatea și viteza, asprimea și moliciunea, mici trucuri și cascadorii folosite atunci când era necesar pentru a adăuga acel ceva de care este nevoie la momentul potrivit. Fluxul și melodia muzicii erau ca un râu care curge în aval, rapid, furios și tineresc la început, apoi blând, uşor și îmbătrânit spre sfârșit.

Mâinile tale se mutau cu precizie și punctualitate în întreținere perfectă cu muzica portretizată. Nu era nevoie de cuvinte, discuţii sau de vreun alt sunet. Doar cel al clapelor. Cântai cu emoția și experienţa mâinilor care îşi petrecuseră întreaga viață învățând arta subtilă a dirijării acestui instrument care opreşte timpul în loc. Sunetele glorioase, manipulate și partajate într-un mod unic, conturau frânturi din existenţa mea, părţi dintr-un întreg înţeles numai de tine.

Mâinile au continuat de-a lungul șirului lung de clape albe şi negre, fiecare deblocând o notă de calitate și un val de sentimente suprimate. O singură mişcare a degetelor şi ușa inimii era din nou descuiată, iar notele și muzica îmi curgeau mai departe prin vene.

Mâinile de pe clape puteau debloca orice ușă, în orice moment, prin simpla aplicare a forței potrivite. Ele puteau deschide involuntar o amintire de demult cu parfum de flori de primăvară și dragostea din amurgul cald, când doi copii au intrat în mare ţinându-se de mână, sperând ca soarele să nu mai părăsească niciodată linia orizontului.

Aceea a fost ultima notă a melodiei. Zilele alunecă acum spre infinit.

Rugăminte

Dragul meu,

Nu știu cum, de ce sau unde ai auzit tu că la adresa asta s-ar consola inimi de mult frânte. Nu pot nici măcar ghici cine ar fi putut avea o asemenea idee. Dar nu asta e important. Ceea ce contează e că ai fost înșelat. N-ai să găsești nimic aici, în afara aroganței și indiferenței. Regret să te dezamăgesc, dar nu sunt tocmai ce sperai. Am citit mult în ultima vreme, de când fostul și-a uitat biblioteca în apartamentul meu. Cărți banale, ieftine, ce e drept, poveşti nemuritoare. Fiecare anunța sosirea ta, de aceea înclin să cred că am citit amintiri din viitor sau, mai pe șleau, viitoare drame.

Se face că tu ești dermatolog, iar eu jurnalistă. Prost din prima, niciunul nu stă prea mult pe acasă. Sau dacă stă, îl macină remușcările. Știm noi care. Voiam să ne căsătorim pe o plajă din Cornwall după ce ne converteam la catolicism. În schimb, am ajuns într-o capelă din Vegas cu Elvis drept martor și cam aia a fost toată mascarada. De copii nici nu poate fi vorba, deși tu îți dorești, dar nu cu mine, iar eu nu vreau să aud de așa ceva decât după ce câștig un "Lorenzo Natali". Nu sunt tocmai arhetipul gospodinei, așa că mâncăm în oraș destul de des, spre exasperarea mamei tale care îți tot reproșează alegerea făcută. Nu-mi pasă. Ne-am cumpărat un labrador care, cică, trebuia să ne înveselească, să schimbe cumva atmosfera monotonă din casă. Bietul animal n-a rezistat mai mult de două luni. În cele din urmă l-am dat copilului vecinilor. Nu, n-ar fi trebuit să-ți cer părerea...ar fi ajuns la hingheri.

Mi-ai promis că o să-mi arăți lumea. Păcat că n-ai menționat că era vorba de lumea ta. Am plecat singură, în căutare de noi subiecte pentru presa scrisă. Nu te aștepta să-ți spun că ți-am fost fidelă, știu că suntem chit. I-am găsit rujul în sertarul cu lenjerie. Știi că eu port numai culori pastelate. Ne așezăm seara la televizor și ne certăm pe telecomandă. Tu vrei fotbal, eu BBC. În cele din urmă, ne uităm la Jamie Oliver. Începi să-mi povestești despre cum a fost la serviciu, eu par să te ascult, însă știi bine că nu dau doi bani pe munca, pacienții și diplomele tale. Apoi îmi aduc aminte că purtăm verighete și-mi zic că ar fi cazul să fiu mai puțin apatică. Tu îmi spui că mă iubești și gândul de dinainte dispare în ceaţă. Adormim în același pat seară de seară, fără chef, obosiți și cu idei sinucigașe. Dragoste n-a fost niciodată, sex nu mai e de mult, iar dorința de socializare a dispărut cu totul.

Cine suntem noi? Nu știu. Nu cred că am știut vreodată, de aceea nu vreau să-ți dau un răspuns sec precum "doi străini". Dacă stau bine să mă gândesc, ne cunoaștem reciproc destul de bine. Ne-am dori să meargă, dar, pur și simplu, suntem din cale-afară de comozi. Și dacă mai pui și setea de necunoscut, atunci realizezi singur. Am zis la început, într-o joacă inocentă, că divorțul nu va fi pentru noi. Bine, știindu-mă orgolioasă peste măsură, pot spune, fără gram de ironie, că noi nu suntem pentru divorț. Ceea ce e, dacă stai bine să analizezi, o foarte mare diferență.

Prieteni nu are nici unul, nici celălalt. Suntem prea "ocupați" pentru ei. Și, în fond, la ce ne-ar fi de folos? Dacă vreau să bat pe cineva la cap, știu unde să te găsesc. Şi tu la fel. Ce ți-e și cu loialitatea asta... M-aș putea chiar îndrăgosti de tine dacă n-ai fi atât de egoist. Nu arăți rău, iar de intelect se știe că te bucuri. Dar ce ne facem?...nu prea știi să împarți. Nu că eu aș cunoaște altă definiție în afara celei din DEX, însă mă așteptam la mai mult de la tine. Am standarde înalte. Într-un final, vom ajunge să ne obișnuim atât de mult unul cu celălalt, încât nu vom mai dori să cunoaștem și altceva. Exact ca acela ce se temea de exteriorul peșterii. Cărți diferite, aceleași personaje, aceeași tristă poveste. Ăsta e genul de viață de care vrei să ai parte? Nu fi ridicol... Așa că, spre binele amândurora, întoarce-te la cei ce ți-au îndrumat greșit pașii înspre mine și spune-le doar că nu eram acasă.

Cu recunoștință,

C.