Two ravens in the old oak tree...

 Pentru a mia oară te văd pășind printre umbre, venind lângă mine să îmi șoptești:
 -Eu sunt!
 Iar eu dau din umeri, și te întreb:
 -Cine?
 Pentru a mia oară te văd mergând în deșert și îți zâmbesc, întrebându-te:
 -Unde?
 Iar tu râzi și îmi răspunzi:
 -Când?

 
Pentru a mia oară îmi zici că azi e ultima dată. Azi e ultima dată când vreau să te privesc, să te simț, să te aud. Azi vreau să fiu eu! De acum vreau să trăiesc! Să trăiesc ca să te străpung cu o privire, iar apoi să te sparg în mii de bucățele. Să te scufund în apă, ca pe un glob de porțelan, să te dizolvi în morfină, să te arunc și să te închid în trecut. Vreau să torn peste tine lacrimi din ocean și să te îngrop în ruine. Azi vreau să uit.

Mă uit în urmă și privesc cum în fiecare zi purtăm, prin nopți și clipe inutile, dialoguri scurte, absurde, din care ești singurul care a scăpat cu bine. De aceea azi nu te cunosc. Nu te cunosc pentru că nu te-am cunoscut vreodată. Nu cunosc pe nimeni, și mi-am promis ca de astăzi să trăiesc izolată, să mor uitată de ține și de ei. Cu toate astea, tu stai tot acolo și mă privești plictisit. Am vrut să te ucid eu, apoi ei, apoi fiecare parte din noi, amândoi. Am vrut să evadăm pe-o sfoară, însă eu m-am legat... Tu ai fugit departe.

Am înnebunit încercând să îmi explic cum de te-am ucis prin șoapte. Și toate au fost azi... De azi nu mai vreau să fiu a ta. Vreau doar să fug. Nu mai pot să mă ascund de ei, de noi, de tot. Vreau să dispari, să te dizolvi, să nu fi existat. Nu atunci când te strecurai lângă cortul meu și mă priveai. Nu atunci când îmi ziceai "Tu ești!" și timpul se oprea. Să nu te fi născut atunci când intrai în apa infinitului mister, apoi ziceai: "E mâine!" Iar eu rădeam.

Mă așezam în genunchi, îmi scoteam scoicile din palme și te invitam să urci cu mine în lumina cerului - era albă. Și totuși azi... Ei bine, astăzi nu mai pot să fug căci sunt legată în cătușe de conștiință, de un jurământ negat, de o lume pierdută. Astăzi mă mai leagă o frânghie. O frânghie care s-a rupt, iar noi am căzut, lăsând un glob de porțelan să ardă-n aer, o minge a remușcărilor, incendiată de cuvinte și de clipe: un nimic.
 Timpul încetinește, clopotele bat, iar astăzi, pentru a mia oară, tac. Tac pentru că nu mai ești, iar globul s-a spart. Ești azi! Ești tot acolo, lângă cort, în apă, în soare, în clipele ce în gânduri îmi rămân că otravă după ploaie. Ești lângă un sicriu.

Soarele apune, însă tu rămâi tot azi. Tot azi, tot în ziua în care sunt la înmormântare, cu un trandafir cu spini pe piept: globul s-a spart peste mine.