The chess game

Dante: May I ask you something, Lucifer?

Lucifer: Yes?

Dante (moves Rook): Why?

Lucifer: Why what?

Dante: You know, why did it happen?

Lucifer (moves Pawn): I am still lost, why did what happen?

Dante: ...your fall.

Lucifer: Mind your manners, Dante. I did not fall. I simply left, on my own accord for that matter. There is as vast contrast between both statements as there is a distance between Heaven, Hell and Earth.

Dante (moves Pawn): I'm sorry.

Lucifer (moves Bishop): It's fine.

Dante (moves Knight): Why did you walk away from it all? From God?

Lucifer (moves King): 'Cause He's a cheater.

Dante: Excuse me?

Lucifer: Is there something wrong, Dante?

Dante: That was not quite the answer I had in mind.

Lucifer: What did you have in mind then?

Dante: Something more...enlightening, I suppose.

Lucifer (sighs and moves Pawn): That's exactly what's wrong with you mortals. You talk far too much and expect to be talked to equally as much. Precisely why I hate philosophers. They are equally as revolting as second-hand used car salesmen who insist on showcasing the fine workmanship of the vehicle from better times when the original question was merely "Can it be driven?".
Everything must be wrapped in a thick layer of mystery and awe. Every tale must be epic and each hero tragic. You humans are such drama queens.
In reality, both the answers and the questions could and should never exceed three words each.

Dante (moves Knight): Still...

Lucifer (moves Bishop): Look, Dante... I just left. I woke up, saw the strings He attached to every damn puppet He made. From my free will lacking brothers to the creation of your entire kind for the sole purpose of feeding His narcissist self.
I got sick of everything. I really did. Then I decided I had enough. So I left. He's more of a cheater than you could possibly imagine, even more than I am.

Dante (moves Knight): But what about the Scriptures then? All the tales we've heard since the dawn of time?

Lucifer (moves Rook): He sure does have a passion for theatrics, doesn't He?

Dante: So it's all a lie?

Lucifer: Yes, it's a lie. A facade, a steaming pile of crap, orchestrated merely to save face. I'm telling you, He's such a cheater!

Dante (moves Pawn): ...

Lucifer (moves Bishop): I must say though, I'm terribly amused by your reaction. I thought you were an atheist.

Dante: I was... But that kinda' changes once you meet God in person.

Lucifer: A valid point. But, nevertheless, you never needed God in the first place. He needed you.

Dante (moves Rook): But what about Heaven? And Hell? Why is it so...

Lucifer (moves Bishop): Ha! Ha! I sure got Him there, didn't I? I certainly did. He thought He'd condemn me and make all your kind come to me for similiar "sins" and have me punish you. He sure didn't see this coming at all. I changed everything here. Turned Hell into Heaven and had Him turn His Heaven into Hell in order to balance things out. You should've seen the look on His face, wish I had a camera.

Dante (moves King): I see...

Lucifer: Da Vinci and Piccaso did a lovely job with the place, don't you think? I'm epically fond of the curtains. Love the dark brown shades.

Dante: They are nice, indeed.

Lucifer (moves Knight): Just nice? You should've seen what Dali did with this place just last month. Don't ever let a surreal artist redecorate your home. Way too trippy.

Dante (moves Queen): I agree with this one.

Lucifer: Though I must give God credit for something.

Dante: What for?

Lucifer (moves Bishop and checkmates): He was a much better chess player than you are.

Lecţia de pian

Atingeai cu grijă clapele delicate ale pianului. Fiecare notă era lovită cu forța blândă a degetului care o apăsa. Greutatea și viteza, asprimea și moliciunea, mici trucuri și cascadorii folosite atunci când era necesar pentru a adăuga acel ceva de care este nevoie la momentul potrivit. Fluxul și melodia muzicii erau ca un râu care curge în aval, rapid, furios și tineresc la început, apoi blând, uşor și îmbătrânit spre sfârșit.

Mâinile tale se mutau cu precizie și punctualitate în întreținere perfectă cu muzica portretizată. Nu era nevoie de cuvinte, discuţii sau de vreun alt sunet. Doar cel al clapelor. Cântai cu emoția și experienţa mâinilor care îşi petrecuseră întreaga viață învățând arta subtilă a dirijării acestui instrument care opreşte timpul în loc. Sunetele glorioase, manipulate și partajate într-un mod unic, conturau frânturi din existenţa mea, părţi dintr-un întreg înţeles numai de tine.

Mâinile au continuat de-a lungul șirului lung de clape albe şi negre, fiecare deblocând o notă de calitate și un val de sentimente suprimate. O singură mişcare a degetelor şi ușa inimii era din nou descuiată, iar notele și muzica îmi curgeau mai departe prin vene.

Mâinile de pe clape puteau debloca orice ușă, în orice moment, prin simpla aplicare a forței potrivite. Ele puteau deschide involuntar o amintire de demult cu parfum de flori de primăvară și dragostea din amurgul cald, când doi copii au intrat în mare ţinându-se de mână, sperând ca soarele să nu mai părăsească niciodată linia orizontului.

Aceea a fost ultima notă a melodiei. Zilele alunecă acum spre infinit.

Rugăminte

Dragul meu,

Nu știu cum, de ce sau unde ai auzit tu că la adresa asta s-ar consola inimi de mult frânte. Nu pot nici măcar ghici cine ar fi putut avea o asemenea idee. Dar nu asta e important. Ceea ce contează e că ai fost înșelat. N-ai să găsești nimic aici, în afara aroganței și indiferenței. Regret să te dezamăgesc, dar nu sunt tocmai ce sperai. Am citit mult în ultima vreme, de când fostul și-a uitat biblioteca în apartamentul meu. Cărți banale, ieftine, ce e drept, poveşti nemuritoare. Fiecare anunța sosirea ta, de aceea înclin să cred că am citit amintiri din viitor sau, mai pe șleau, viitoare drame.

Se face că tu ești dermatolog, iar eu jurnalistă. Prost din prima, niciunul nu stă prea mult pe acasă. Sau dacă stă, îl macină remușcările. Știm noi care. Voiam să ne căsătorim pe o plajă din Cornwall după ce ne converteam la catolicism. În schimb, am ajuns într-o capelă din Vegas cu Elvis drept martor și cam aia a fost toată mascarada. De copii nici nu poate fi vorba, deși tu îți dorești, dar nu cu mine, iar eu nu vreau să aud de așa ceva decât după ce câștig un "Lorenzo Natali". Nu sunt tocmai arhetipul gospodinei, așa că mâncăm în oraș destul de des, spre exasperarea mamei tale care îți tot reproșează alegerea făcută. Nu-mi pasă. Ne-am cumpărat un labrador care, cică, trebuia să ne înveselească, să schimbe cumva atmosfera monotonă din casă. Bietul animal n-a rezistat mai mult de două luni. În cele din urmă l-am dat copilului vecinilor. Nu, n-ar fi trebuit să-ți cer părerea...ar fi ajuns la hingheri.

Mi-ai promis că o să-mi arăți lumea. Păcat că n-ai menționat că era vorba de lumea ta. Am plecat singură, în căutare de noi subiecte pentru presa scrisă. Nu te aștepta să-ți spun că ți-am fost fidelă, știu că suntem chit. I-am găsit rujul în sertarul cu lenjerie. Știi că eu port numai culori pastelate. Ne așezăm seara la televizor și ne certăm pe telecomandă. Tu vrei fotbal, eu BBC. În cele din urmă, ne uităm la Jamie Oliver. Începi să-mi povestești despre cum a fost la serviciu, eu par să te ascult, însă știi bine că nu dau doi bani pe munca, pacienții și diplomele tale. Apoi îmi aduc aminte că purtăm verighete și-mi zic că ar fi cazul să fiu mai puțin apatică. Tu îmi spui că mă iubești și gândul de dinainte dispare în ceaţă. Adormim în același pat seară de seară, fără chef, obosiți și cu idei sinucigașe. Dragoste n-a fost niciodată, sex nu mai e de mult, iar dorința de socializare a dispărut cu totul.

Cine suntem noi? Nu știu. Nu cred că am știut vreodată, de aceea nu vreau să-ți dau un răspuns sec precum "doi străini". Dacă stau bine să mă gândesc, ne cunoaștem reciproc destul de bine. Ne-am dori să meargă, dar, pur și simplu, suntem din cale-afară de comozi. Și dacă mai pui și setea de necunoscut, atunci realizezi singur. Am zis la început, într-o joacă inocentă, că divorțul nu va fi pentru noi. Bine, știindu-mă orgolioasă peste măsură, pot spune, fără gram de ironie, că noi nu suntem pentru divorț. Ceea ce e, dacă stai bine să analizezi, o foarte mare diferență.

Prieteni nu are nici unul, nici celălalt. Suntem prea "ocupați" pentru ei. Și, în fond, la ce ne-ar fi de folos? Dacă vreau să bat pe cineva la cap, știu unde să te găsesc. Şi tu la fel. Ce ți-e și cu loialitatea asta... M-aș putea chiar îndrăgosti de tine dacă n-ai fi atât de egoist. Nu arăți rău, iar de intelect se știe că te bucuri. Dar ce ne facem?...nu prea știi să împarți. Nu că eu aș cunoaște altă definiție în afara celei din DEX, însă mă așteptam la mai mult de la tine. Am standarde înalte. Într-un final, vom ajunge să ne obișnuim atât de mult unul cu celălalt, încât nu vom mai dori să cunoaștem și altceva. Exact ca acela ce se temea de exteriorul peșterii. Cărți diferite, aceleași personaje, aceeași tristă poveste. Ăsta e genul de viață de care vrei să ai parte? Nu fi ridicol... Așa că, spre binele amândurora, întoarce-te la cei ce ți-au îndrumat greșit pașii înspre mine și spune-le doar că nu eram acasă.

Cu recunoștință,

C.

Two ravens in the old oak tree...

 Pentru a mia oară te văd pășind printre umbre, venind lângă mine să îmi șoptești:
 -Eu sunt!
 Iar eu dau din umeri, și te întreb:
 -Cine?
 Pentru a mia oară te văd mergând în deșert și îți zâmbesc, întrebându-te:
 -Unde?
 Iar tu râzi și îmi răspunzi:
 -Când?

 
Pentru a mia oară îmi zici că azi e ultima dată. Azi e ultima dată când vreau să te privesc, să te simț, să te aud. Azi vreau să fiu eu! De acum vreau să trăiesc! Să trăiesc ca să te străpung cu o privire, iar apoi să te sparg în mii de bucățele. Să te scufund în apă, ca pe un glob de porțelan, să te dizolvi în morfină, să te arunc și să te închid în trecut. Vreau să torn peste tine lacrimi din ocean și să te îngrop în ruine. Azi vreau să uit.

Mă uit în urmă și privesc cum în fiecare zi purtăm, prin nopți și clipe inutile, dialoguri scurte, absurde, din care ești singurul care a scăpat cu bine. De aceea azi nu te cunosc. Nu te cunosc pentru că nu te-am cunoscut vreodată. Nu cunosc pe nimeni, și mi-am promis ca de astăzi să trăiesc izolată, să mor uitată de ține și de ei. Cu toate astea, tu stai tot acolo și mă privești plictisit. Am vrut să te ucid eu, apoi ei, apoi fiecare parte din noi, amândoi. Am vrut să evadăm pe-o sfoară, însă eu m-am legat... Tu ai fugit departe.

Am înnebunit încercând să îmi explic cum de te-am ucis prin șoapte. Și toate au fost azi... De azi nu mai vreau să fiu a ta. Vreau doar să fug. Nu mai pot să mă ascund de ei, de noi, de tot. Vreau să dispari, să te dizolvi, să nu fi existat. Nu atunci când te strecurai lângă cortul meu și mă priveai. Nu atunci când îmi ziceai "Tu ești!" și timpul se oprea. Să nu te fi născut atunci când intrai în apa infinitului mister, apoi ziceai: "E mâine!" Iar eu rădeam.

Mă așezam în genunchi, îmi scoteam scoicile din palme și te invitam să urci cu mine în lumina cerului - era albă. Și totuși azi... Ei bine, astăzi nu mai pot să fug căci sunt legată în cătușe de conștiință, de un jurământ negat, de o lume pierdută. Astăzi mă mai leagă o frânghie. O frânghie care s-a rupt, iar noi am căzut, lăsând un glob de porțelan să ardă-n aer, o minge a remușcărilor, incendiată de cuvinte și de clipe: un nimic.
 Timpul încetinește, clopotele bat, iar astăzi, pentru a mia oară, tac. Tac pentru că nu mai ești, iar globul s-a spart. Ești azi! Ești tot acolo, lângă cort, în apă, în soare, în clipele ce în gânduri îmi rămân că otravă după ploaie. Ești lângă un sicriu.

Soarele apune, însă tu rămâi tot azi. Tot azi, tot în ziua în care sunt la înmormântare, cu un trandafir cu spini pe piept: globul s-a spart peste mine.

"Oamenii ar trebui să fie ceea ce par, iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici să pară."

Îți știam fiecare cută a pielii, fiecare curbă a corpului, fiecare rid de expresie și fiecare cicatrice. Și toate îmi șopteau povești atunci când tu dormeai.
Te gâdilam uneori cu vârfurile degetelor, trasând hărți pe pielea ta, hărți pe care nu puteam să le descifrez decât eu. Și întotdeauna aveai câte un ”X” mare în dreptul inimii.
Mă fermecau cearcănele tale. Spuneau atât de multe despre tine, despre nopțile nedormite care îmi aduceau amintiri. Credeai că ochii oamenilor ar fi mult mai frumoși fără cearcăne, însă te contraziceam de fiecare dată.

 Fără cearcăne ochii nu ar avea povești.

Despre beție

 - Prietene!  
  
 - ... 
  
 - Hei! 
  
 - Lasă-mă în pace, tu și cu fluturii tăi albaștri! 
  
 - Ce-i cu tine? Delirezi. 
  
 - Sunt trist! 
  
 - Cum adică? De ce? 
  
 - Acum sunt fericit! 
  
 - Nu mai înțeleg nimic. 
  
 - Sunt beat, idiotule! 
  
 - Ah, înțeleg... 
  
 - Nu ai cum să înțelegi! 
  
 - ...? 
  
 - Este ceva pur uman! 
  
 - Atunci pot să învăț. 
  
 - Poate... 
  
 - Tot ce este uman poate fi învățat. 
  
 - Ai dreptate. 
  
 - Spune-mi ce simți. 
  
 - O știi? 
  
 - Da, mi-ai mai vorbit despre ea... Este atât de liberă. 
  
 - Nu, nu este Ea! 
  
 - Cine? 
  
 - Nu pot să îți spun. 
  
 - De ce? 
  
 - Pentru că sunt toate Ele. 
  
 - Înțeleg...din trecut. 
  
 - Nu se poate să înțelegi! 
  
 - Ele sunt trecutul tău. 
  
 - Da. 
  
 - Le simți lipsa? 
  
 - Da... și acum și altădată. 
  
 - De ce le-ai iubit? 
  
 - Pe prima, pentru că mi-a dăruit primul sărut. 
  
 - Da, îmi amintesc acum. 
  
 - Ce? 
  
 - Era frumoasă. 
  
 - Era demult... 
  
 - Mai este și acum. 
  
 - Cine știe pe unde... 
  
 - Putem afla. 
  
 - Nu vreau! A doua... 
  
 - Ei? 
  
 - A doua mi-a arătat ce este libertatea. 
  
 - Ce este libertatea? 
  
 - Eu! 
  
 - Tu ești libertatea? De ce? 
  
 - Pentru că sunt! 
  
 - Ea cum era? 
  
 - Era tânără. Îmi plăcea să o privesc ore în șir. 
  
 - A treia? Sunt curios. 
  
 - A treia mi-a arătat ce este pasiunea. 
  
 - Ce este pasiunea? 
  
 - O forță. 
  
 - Nu înțeleg. 
  
 - Pasiunea înseamnă energie, dorință... 
  
 - Îmi aduc aminte. Dar... 
  
 - Știu, am rănit-o. Am fost... 
  
 - Era necesar. 
  
 - Nu este adevărat! 
  
 - Da? Ce crezi tu că este adevărat? 
  
 - Adevărul este că oamenii mor. 
  
 - Dar înainte visează. 
  
 - Speră. 
  
 - Creează. 
  
 - Îmi este tare dor de ea. Dar nu pot face nimic... 
  
 - Păcat. 
  
 - Ce urmează? 
  
 - A patra. 
  
 - Ascult. 
  
 - Ea mi-a arătat ce este efemeritatea. 
  
 - Adică... 
  
 - A fost doar o clipă din viața mea. 
  
 - Și apoi? 
  
 - Și apoi nu a mai fost. Îmi este dor și de ea... 
  
 - Ciudat. 
  
 - Plouă. 
  
 - M-am plictisit de beția ta. 
  
 - Ploaia spală totul. Nu vreau să plouă... 
  
 - Ești un idiot. 
  
 - Ploaia este apa, iar stropul sunt eu. Sau norul? 
  
 - ...știi ceva? 
  
 - Îmi este dor de ce va fi.  
  
 - Eu plec. 
  
 - Unde? 
  
 - Să mă îmbat. 

Self portrait

And I bleed from the tip of my pen, dragging the black blood across the paper, pouring out words, making out sentences. My words beat out emotion, I know how much it hurts, I know how bad a memory can be, but I bring it back to life anyway. I throw everything I have into the pen and make out magic, if I can. I know how intense pain can be, I know the best ink comes in red. I take moments and freeze them in time, no matter how much it'll hurt, I take the risk.

I am the pain the mother feels when her youngest daughter doesn't come home.

I am the misery of the little naive who sits and cries over a boyfriend.

I am the idiot who knows nothing of the world.

I am the kings and queens with nothing to live for but money and fame.

I am the artist who lost his touch. 

I have no problem drowning my victims in the ink I write in. I have no problem making out roses, and putting them on the grave of the young woman I've always hated. I'm a dreamer, I'm a cheater, I'm a murderer. I paint masks to get my way, to have peoples' memories poured on paper, to have people thinking they're crying over a myth. I may stain my hands in the blood of my victims, but who gives a damn anyway? I stalk the night, they have no clue. My guns and pens are ready to be loaded with pretty red ink. 

I am the father who doesn't know what to do anymore.

I am the bride who knows he isn't "the one".

I am the teenager whose hands are red and his classmate too.

I am the girl in the bathroom who looks in the mirror, afraid to grow old.

I am the unsent love letter that sits on the kitchen table.

I am the rebel who goes against the machine. 

Look at me, look at me now. Here I stand, as a writer, as a murderer, as a poet, whatever, just look at me. I am everything, as well as nothing. I'm everything you hate in a person, I'm everything you want, wish, to be. I'm the child who cries over nothing, I'm the teacher who stares you down, I'm the neighbour you never noticed. You wish you were me, you wish you had ink running through your veins, you wish you had something to live for, you wish you could make a difference, even if it's on paper. You wish you could pick up a pen and write in my beautiful golden ink. Oh, you wish you could. You want my happy endings, you want my pity, you want my stupid thoughts. You wish you could. You just wish. 

And I continue to bleed, it never stops. Once I start, I can never go back. My pen keeps on moving, my words pour out, along with my blood, but I never bleed to death. Sometimes I wish I could, sometimes I want to, but this will never happen, because death isn't a choice.

I'm a dreamer.

I'm a cheater.

I'm a murderer.

I'm a writer.

I force my smile, I fake my screams, come and see what I have planned for you. Get ready, I'm coming, my mask painted on, my guns and pens loaded. I'll walk on sunshine, to get to you. I'll force this poison into my arms, to get to you. I'll twist the sane, to get to you. Be ready.

And my gun is loaded.

And my mind is set.

And I'm young and reckless; don't test me.

Get ready.

Like a bed of roses, there's a thousand reasons in this gun. Scream for mercy, give me satisfaction, make me smile behind this painted face. I'll make your skin crawl, I'll make you feel sick. I won't stop, until I'm dead.

I'm a dreamer.

I'm a cheater.

I'm a murderer.

I'm a writer.

In memoriam

Proza scurtă scrisă în grabă s-a încăpățânat să aibă un final cu gust amar. Personajul ajutător al autorului s-a trezit, dintr-o dată, cel principal, poate tocmai pentru faptul că avea gura prea mare și sufletul puțin mai deschis. I-a tot spus autorului că nu vrea să-și prelungească apariția efemeră în această compunere de curent incert. Dar stiloul era la el și poate și firul epic al unuia dintre personajele masculine o ademenea (căci da, era vorba despre o "ea", s-ar putea să fiu eu, s-ar putea să nu).

N-a vrut să semene cu personajul principal anterior. Până la urmă, a vrut să-și scrie singură momentele subiectului, dar s-a ales cu pietre aruncate în cap, cu praf în ochi și cu gust de fiere în gură. Când pici la mijloc, întotdeauna îți iei pumni serioși și ai nevoie de mai multe zile în spitalul imaginar al nevricoșilor. Nu sunt, dacă într-adevăr e vorba despre mine, un personaj-victimă. Doar că zgârieturile verbale rămân mai multă vreme în piele decât urmele unei eventuale corecții fizice. O zi stricată de atacurile unor anonimi nu poate fi îndulcită nici cu zahărul care curge din dulap. Personajul principal anterior vorbea despre "dulceața vieții", care, uneori, se transformă în vitriol și arde.

Pentru ochii care cândva știau să citească, personajul actual își aruncă pălăria inexistentă...

Generații

Despre voi s-au spus multe. Vrute și nevrute, lipsite de adevăr sau total veridice, atunci și acum, acolo și aici. Despre voi s-au scris romane. Subiective și obiective, realiste și fantastice, banale sau bestseller-uri. Despre voi au vorbit poeți, pictori, arhitecți sau coregrafi, într-o manieră desăvârșită. Despre voi putem afla din cărțile de istorie sau din revistele glossy de la coafor. Despre voi suntem nevoiți să scriem într-o lucrare de control, teză de doctorat, sau chiar la admitere. Despre voi știu mulți, însă foarte puțini vă și înțeleg.
Voi v-ați mulțumit cu puțin și n-ați realizat că fericirea e doar un alt mijloc de manipulare a maselor. Noi aspirăm la absolut și ne considerăm niște naivi incurabili, căci mentalitatea, din păcate, ne-o creem singuri.
Voi ați renunțat prematur la luptă pe motiv că "nu mai era nimic pentru care să luptăm". Noi distrugem tot ceea ce voi ați clădit, nu din teribilism, ci pentru ca urmașii noștri să aibă o bază reală, nu una fictivă.

Voi n-ați înțeles că succesul nu e calea spre admirație. Noi conștientizăm că dacă dorim ca ceilalți să ne aprecieze pentru ceea ce facem, trebuie, mai întâi de toate, să demonstrăm că avem intenții bune. Deși, toate întâmplările dezastruoase au avut la bază intenții bune. Restul e filosofie.
Voi nu doriți să avansăm pentru că încă țineți cu dinții de tradiționalism. Noi ne dorim noutatea, păstrându-ne discret vechile obiceiuri.
Voi trăiți cu impresia că asistați la un atentat asupra vieții, săvârșit cotidian, cu inconștientă și iresponsabilitate. Pentru noi, acest fenomen este de o deosebită duritate.
Decât să afirmați că tinerețea este doar o perioadă a vieții, mai bine recunoașteți că e, de fapt, o stare de spirit. Nu îmbătrâniți doar pentru că trec anii, ci și pentru că vă trădați propriile idealuri. Dragoste există pretutindeni, atât în inimă unui om de 17 ani, cât și în a unuia de 70. La fel și uimirea gândurilor, a lucrurilor care se aseamănă. Însă atunci când praful pesimismului și mucegaiul cinismului va acoperă inimile, îmbătrâniți.
Noi înțelegem. Voi când veți accepta?

Disce pati

Am cunoscut, odată, un înger care își dorea să fie medic. Dacă aș fi studiat medicina, ți-aș fi descris cu lux de amănunte traseul sufletului care vrea să iasă, încăpățânat ca un pui de tigru, din vâltoarea asta de iluzii, sentimente și amintiri. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv, îngerul mi-a șoptit cum trebuie să operez. Am luat din mine și din tine și am pus totul între noi. Și printre urlete îngrozitoare și scrâșniri de dinți, am deslușit taine de mult îngropate din dorința unei eliberări de trecut. Anatomia sufletului devenise arhitectură gotică.

Am cunoscut, odată, un înger care își dorea să fie poet. Necuvintele tale amorțite asemenea unor copii bolnavi ardeau anotimpurile cu bricheta primită de la mine. Am ucis fiecare furtună, fiecare fulger, fiecare gest care mi-ar fi putut înlătura masca ce o port de atâta vreme. Degeaba. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv, îngerul și-a tăiat aripile și le-a-necat în cerneală. Și poezia devenise pictură metafizică.

Am cunoscut, odată, îngeri care își doreau să fie muritori, neștiind că prin această condiție se condamnau singuri la o muncă de Sisif. Zadarnic încercai să te prefaci, să îți ascunzi teama. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv și prin nu știu ce putere sau voință divină, stânca a ajuns în vârful muntelui. Și n-a mai căzut. Nemurirea devenise mit.

Acum, într-adevăr, e liniște.