In memoriam

Proza scurtă scrisă în grabă s-a încăpățânat să aibă un final cu gust amar. Personajul ajutător al autorului s-a trezit, dintr-o dată, cel principal, poate tocmai pentru faptul că avea gura prea mare și sufletul puțin mai deschis. I-a tot spus autorului că nu vrea să-și prelungească apariția efemeră în această compunere de curent incert. Dar stiloul era la el și poate și firul epic al unuia dintre personajele masculine o ademenea (căci da, era vorba despre o "ea", s-ar putea să fiu eu, s-ar putea să nu).

N-a vrut să semene cu personajul principal anterior. Până la urmă, a vrut să-și scrie singură momentele subiectului, dar s-a ales cu pietre aruncate în cap, cu praf în ochi și cu gust de fiere în gură. Când pici la mijloc, întotdeauna îți iei pumni serioși și ai nevoie de mai multe zile în spitalul imaginar al nevricoșilor. Nu sunt, dacă într-adevăr e vorba despre mine, un personaj-victimă. Doar că zgârieturile verbale rămân mai multă vreme în piele decât urmele unei eventuale corecții fizice. O zi stricată de atacurile unor anonimi nu poate fi îndulcită nici cu zahărul care curge din dulap. Personajul principal anterior vorbea despre "dulceața vieții", care, uneori, se transformă în vitriol și arde.

Pentru ochii care cândva știau să citească, personajul actual își aruncă pălăria inexistentă...