Ai plecat ușor, fericit că te lăsam în sfârșit să evadezi și, ca întotdeauna, ai uitat esențialul: să te întorci. Te-ai repezit spre locul acela, iar pe mine m-ai uitat aici și, în ceasul acesta în care nu mai poți, sau nu mai vrei, ai uitat să te întorci.
"Așteaptă-mă!" ai spus, dar e o durere grea așteptarea, pătimașă și răzbunătoare. Gonește totul și se instalează în tot, se zbate la fiecare telefon, la fiecare ușă deschisă, la fiecare știre din presă... Se năpustește asupra lor sau le pândește înghețată de speranță și spaimă. Dezamăgită apoi, se face fiară turbată și flămândă. Se zbate în carne, gonește gemând speranța. Se-așează, grea, răzbunătoare, cu fălcile încleștate, la pândă. Pândește pâlpâirile sufletului, minciunile calde și bune ale credinței. Cu gheara grea a fricii le strivește. Dar din nou, la fiecare telefon, la fiecare ușă deschisă, se zbate, sperând...
"Așteaptă-mă!" dar e grea așteptarea printre oameni. La început întrebau de ține, te așteptau. Și dacă ei te așteptau înseamna că te întorci, era normal să te întorci, nu-i așa? Toți știau sigur că ai să te întorci. Și mă întrebau la început de ține. Apoi îmi scriau. Treptat, mi-au scris fără să mai întrebe de tine. Și într-o zi nu mi-au mai scris deloc. Atunci...atunci a fost foarte greu. Pentru că te uitau, uitau că cineva a plecat, că cineva trebuie să se întoarcă. Te uitau acolo în eternitate, renunțau la tine așa cum renunți la obiectele casnice pierdute pe undeva. Uitarea lor semăna cu dispariția ta dintre oameni. Locul tău pe pământ se pierdea și, dacă se pierdea, nu mai aveai unde să te întorci, nu mai aveai cum să te întorci. Mi-am păstrat locul meu, m-am prins de așteptare ca să-ți pot păstra un loc pe pământ... Înțelegi, a fost destul de îngrozitor, rămăsesem singură, cu tine, numai noi doi, și numai eu mai puteam să te întorc aici...îmi lăsaseră numai mie destinul tău.
"Așteaptă-mă!", și m-ai legat de existență. Voiam să plec, să nu mai simt așteptarea, nu mai puteam căra fiara care se zbătea în carne, care turbase și se mutase în corpul meu. Nu mai suportăm universul de uși, universul de telefoane, universul făcut așteptare. Dar, plecând eu, dispărea și singurul loc în care te-ai mai fi putut întoarce.
"Așteaptă-mă!", și m-ai schimbat în "locul tău pe pământ". Un loc al nimănui, un loc al celui uitat, al celui ce venea peste un veac. Dar dacă veneai, totuși, în veacul acesta? Te-ai fi rotit în jurul pământului și al veacului fără să te poți așeza, fără să mai ai unde te așeza.
"Așteaptă-mă!", și m-ai legat de durere. Ca să nu omor așteptarea, și locul tău pe pământ, făcut din mii de dureri în care mă rupea mereu și mereu suflarea de fiară flămândă și rea, am fugit printre oameni. Ei vorbesc, glumesc, fac o grămadă de lucruri care îi ajută să-și uite așteptarea, să uite că așteaptă și ei pe cineva. Toți au câte o așteptare a lor, dar și-o ascund până o uită. Ei știu să se prefacă a nu aștepta nimic și pe nimeni. Eu nu știu. Nu vreau. Și-și năpustesc în mine, cu furie, mila pentru ei înșiși. Își compătimesc așteptarea uitată, compătimindu-mă pe mine. Așteptarea mea o știu toți, o știe și eternitatea. Ei nu și-o mărturisesc pe-a lor, și-o ascund ca pe ceva rușinos și și-o urăsc. Și reușesc să se prefacă atât de bine, încât încep să creadă că minciuna-i adevăr, că ei nu mai așteaptă nimic, și-mi răscolesc durerea cu mila lor, pentru că ei nu mai simt așteptarea. Au înlocuit-o cu mila și asta îi face să se creadă fericiți. Au gonit așteptarea pentru că nu mai suportau povara ei.
"Așteaptă-mă!", și m-ai făcut gândul urât al oamenilor, pentru că e greu, e foarte greu să aștepți printre oameni care au uitat de mult pentru cine este așteptarea, de ce mai există ea, și o privesc ca pe o boală care le amenință mereu liniștea rumegătoare, coborâtă parcă din icoane. E atât de greu să fii așteptare gonită mereu de dorul de liniște, de împăcare, al oamenilor.
"Așteaptă-mă!", vine mereu de departe glasul tău. Dar așteptarea doare, doare mai ales noaptea. Noaptea, universul se retrage în fericirea lui casnică, și-n locul lui năvălește așteptarea toată, întreagă, imensă, grea, disperată, stăpână singură pe mine, și nimic nu mă mai apără de ea, sunt neputincioasă în fața suflării ei de gheață. Ai trecut prin veacul meu și mi-ai spus "așteaptă-mă!", uitând ca de obicei esențialul: că tu poate pleci în alt veac, în care eu, aici pe pământ, nu pot ajunge, în care eu nu te mai pot aștepta. Poate am să devin o flacără albastră, dar voi fi străină acelui veac și n-ai să mă mai recunoști, n-ai să știi că te-am așteptat, n-ai să știi cât te-am așteptat.
Cel mai greu este cu liftul. Tresar la zbaterea lui între etaje. Număr minutele cât urcă speranța mea. Până la etajul meu face două minute, dar mereu oprește după unu sau trei. Simt cum îl cheamă cineva de jos, când vine cineva de afară, și iar încep să număr minutele lui de urcuș, minutele mele de speranță, și iar se oprește la unu sau la trei. Și iar...și iar... Nebunia se ghemuiește pentru salt. Universul se golește de toate zgomotele. Nu mai este decât liftul, liftul nevăzut al așteptării. Liftul pe care nu-l văd, dar îl aud cum urcă. Liftul cu urcușul lui, cu bufnitura surdă cu care se oprește mereu la alt etaj. Universul s-a golit. Prin el circulă doar liftul. Și ascultarea mea. Așteaptă la ușă. Să fie acolo când liftul se va opri la etajul meu. Universul a dispărut. Numai liftul a mai rămas. Coboară și urcă. Susurul mersului, bufnitura opririi. Strângerea inimii. Dar iar susurul, speranța, bufnitura. Universul susură coborând și urcând, mereu în altă parte. Ca să nu-i mai simt în corp izbitura cu care oprește mereu la alte etaje, fug de acasă, fug printre oameni, pentru că acasă spațiul e plin de așteptare, de susurul dement al liftului care urcă și coboară, așteptându-te.
Așteptarea s-a transformat în tine și mă urmărește din colțurile întunericului cum mă zbat să te găsesc. Poate n-ai plecat nicăieri. Poate ai spus "așteaptă-mă!" doar să te joci cu mine și acum îmi urmărești mișcările nebune. Fug printre oameni, în autobuze aglomerate, în care tremură, se îmbrâncesc, zeci, mii de așteptări făcute uitate. Inutil. Așteptarea e peste tot, ea există mereu, te bântuie, te cheamă și i te supui, te adoarme și te trezește cu bufnitura liftului și strângerea inimii. Și nu poți face nimic. Nimic.
Ma întorc, și mereu...mereu...susurul, strângerea inimii, bufnitura, "Așteaptă-mă!"
No comments:
Post a Comment