Two ravens in the old oak tree...

 Pentru a mia oară te văd pășind printre umbre, venind lângă mine să îmi șoptești:
 -Eu sunt!
 Iar eu dau din umeri, și te întreb:
 -Cine?
 Pentru a mia oară te văd mergând în deșert și îți zâmbesc, întrebându-te:
 -Unde?
 Iar tu râzi și îmi răspunzi:
 -Când?

 
Pentru a mia oară îmi zici că azi e ultima dată. Azi e ultima dată când vreau să te privesc, să te simț, să te aud. Azi vreau să fiu eu! De acum vreau să trăiesc! Să trăiesc ca să te străpung cu o privire, iar apoi să te sparg în mii de bucățele. Să te scufund în apă, ca pe un glob de porțelan, să te dizolvi în morfină, să te arunc și să te închid în trecut. Vreau să torn peste tine lacrimi din ocean și să te îngrop în ruine. Azi vreau să uit.

Mă uit în urmă și privesc cum în fiecare zi purtăm, prin nopți și clipe inutile, dialoguri scurte, absurde, din care ești singurul care a scăpat cu bine. De aceea azi nu te cunosc. Nu te cunosc pentru că nu te-am cunoscut vreodată. Nu cunosc pe nimeni, și mi-am promis ca de astăzi să trăiesc izolată, să mor uitată de ține și de ei. Cu toate astea, tu stai tot acolo și mă privești plictisit. Am vrut să te ucid eu, apoi ei, apoi fiecare parte din noi, amândoi. Am vrut să evadăm pe-o sfoară, însă eu m-am legat... Tu ai fugit departe.

Am înnebunit încercând să îmi explic cum de te-am ucis prin șoapte. Și toate au fost azi... De azi nu mai vreau să fiu a ta. Vreau doar să fug. Nu mai pot să mă ascund de ei, de noi, de tot. Vreau să dispari, să te dizolvi, să nu fi existat. Nu atunci când te strecurai lângă cortul meu și mă priveai. Nu atunci când îmi ziceai "Tu ești!" și timpul se oprea. Să nu te fi născut atunci când intrai în apa infinitului mister, apoi ziceai: "E mâine!" Iar eu rădeam.

Mă așezam în genunchi, îmi scoteam scoicile din palme și te invitam să urci cu mine în lumina cerului - era albă. Și totuși azi... Ei bine, astăzi nu mai pot să fug căci sunt legată în cătușe de conștiință, de un jurământ negat, de o lume pierdută. Astăzi mă mai leagă o frânghie. O frânghie care s-a rupt, iar noi am căzut, lăsând un glob de porțelan să ardă-n aer, o minge a remușcărilor, incendiată de cuvinte și de clipe: un nimic.
 Timpul încetinește, clopotele bat, iar astăzi, pentru a mia oară, tac. Tac pentru că nu mai ești, iar globul s-a spart. Ești azi! Ești tot acolo, lângă cort, în apă, în soare, în clipele ce în gânduri îmi rămân că otravă după ploaie. Ești lângă un sicriu.

Soarele apune, însă tu rămâi tot azi. Tot azi, tot în ziua în care sunt la înmormântare, cu un trandafir cu spini pe piept: globul s-a spart peste mine.

"Oamenii ar trebui să fie ceea ce par, iar cei care nu sunt, n-ar trebui nici să pară."

Îți știam fiecare cută a pielii, fiecare curbă a corpului, fiecare rid de expresie și fiecare cicatrice. Și toate îmi șopteau povești atunci când tu dormeai.
Te gâdilam uneori cu vârfurile degetelor, trasând hărți pe pielea ta, hărți pe care nu puteam să le descifrez decât eu. Și întotdeauna aveai câte un ”X” mare în dreptul inimii.
Mă fermecau cearcănele tale. Spuneau atât de multe despre tine, despre nopțile nedormite care îmi aduceau amintiri. Credeai că ochii oamenilor ar fi mult mai frumoși fără cearcăne, însă te contraziceam de fiecare dată.

 Fără cearcăne ochii nu ar avea povești.

Despre beție

 - Prietene!  
  
 - ... 
  
 - Hei! 
  
 - Lasă-mă în pace, tu și cu fluturii tăi albaștri! 
  
 - Ce-i cu tine? Delirezi. 
  
 - Sunt trist! 
  
 - Cum adică? De ce? 
  
 - Acum sunt fericit! 
  
 - Nu mai înțeleg nimic. 
  
 - Sunt beat, idiotule! 
  
 - Ah, înțeleg... 
  
 - Nu ai cum să înțelegi! 
  
 - ...? 
  
 - Este ceva pur uman! 
  
 - Atunci pot să învăț. 
  
 - Poate... 
  
 - Tot ce este uman poate fi învățat. 
  
 - Ai dreptate. 
  
 - Spune-mi ce simți. 
  
 - O știi? 
  
 - Da, mi-ai mai vorbit despre ea... Este atât de liberă. 
  
 - Nu, nu este Ea! 
  
 - Cine? 
  
 - Nu pot să îți spun. 
  
 - De ce? 
  
 - Pentru că sunt toate Ele. 
  
 - Înțeleg...din trecut. 
  
 - Nu se poate să înțelegi! 
  
 - Ele sunt trecutul tău. 
  
 - Da. 
  
 - Le simți lipsa? 
  
 - Da... și acum și altădată. 
  
 - De ce le-ai iubit? 
  
 - Pe prima, pentru că mi-a dăruit primul sărut. 
  
 - Da, îmi amintesc acum. 
  
 - Ce? 
  
 - Era frumoasă. 
  
 - Era demult... 
  
 - Mai este și acum. 
  
 - Cine știe pe unde... 
  
 - Putem afla. 
  
 - Nu vreau! A doua... 
  
 - Ei? 
  
 - A doua mi-a arătat ce este libertatea. 
  
 - Ce este libertatea? 
  
 - Eu! 
  
 - Tu ești libertatea? De ce? 
  
 - Pentru că sunt! 
  
 - Ea cum era? 
  
 - Era tânără. Îmi plăcea să o privesc ore în șir. 
  
 - A treia? Sunt curios. 
  
 - A treia mi-a arătat ce este pasiunea. 
  
 - Ce este pasiunea? 
  
 - O forță. 
  
 - Nu înțeleg. 
  
 - Pasiunea înseamnă energie, dorință... 
  
 - Îmi aduc aminte. Dar... 
  
 - Știu, am rănit-o. Am fost... 
  
 - Era necesar. 
  
 - Nu este adevărat! 
  
 - Da? Ce crezi tu că este adevărat? 
  
 - Adevărul este că oamenii mor. 
  
 - Dar înainte visează. 
  
 - Speră. 
  
 - Creează. 
  
 - Îmi este tare dor de ea. Dar nu pot face nimic... 
  
 - Păcat. 
  
 - Ce urmează? 
  
 - A patra. 
  
 - Ascult. 
  
 - Ea mi-a arătat ce este efemeritatea. 
  
 - Adică... 
  
 - A fost doar o clipă din viața mea. 
  
 - Și apoi? 
  
 - Și apoi nu a mai fost. Îmi este dor și de ea... 
  
 - Ciudat. 
  
 - Plouă. 
  
 - M-am plictisit de beția ta. 
  
 - Ploaia spală totul. Nu vreau să plouă... 
  
 - Ești un idiot. 
  
 - Ploaia este apa, iar stropul sunt eu. Sau norul? 
  
 - ...știi ceva? 
  
 - Îmi este dor de ce va fi.  
  
 - Eu plec. 
  
 - Unde? 
  
 - Să mă îmbat. 

Self portrait

And I bleed from the tip of my pen, dragging the black blood across the paper, pouring out words, making out sentences. My words beat out emotion, I know how much it hurts, I know how bad a memory can be, but I bring it back to life anyway. I throw everything I have into the pen and make out magic, if I can. I know how intense pain can be, I know the best ink comes in red. I take moments and freeze them in time, no matter how much it'll hurt, I take the risk.

I am the pain the mother feels when her youngest daughter doesn't come home.

I am the misery of the little naive who sits and cries over a boyfriend.

I am the idiot who knows nothing of the world.

I am the kings and queens with nothing to live for but money and fame.

I am the artist who lost his touch. 

I have no problem drowning my victims in the ink I write in. I have no problem making out roses, and putting them on the grave of the young woman I've always hated. I'm a dreamer, I'm a cheater, I'm a murderer. I paint masks to get my way, to have peoples' memories poured on paper, to have people thinking they're crying over a myth. I may stain my hands in the blood of my victims, but who gives a damn anyway? I stalk the night, they have no clue. My guns and pens are ready to be loaded with pretty red ink. 

I am the father who doesn't know what to do anymore.

I am the bride who knows he isn't "the one".

I am the teenager whose hands are red and his classmate too.

I am the girl in the bathroom who looks in the mirror, afraid to grow old.

I am the unsent love letter that sits on the kitchen table.

I am the rebel who goes against the machine. 

Look at me, look at me now. Here I stand, as a writer, as a murderer, as a poet, whatever, just look at me. I am everything, as well as nothing. I'm everything you hate in a person, I'm everything you want, wish, to be. I'm the child who cries over nothing, I'm the teacher who stares you down, I'm the neighbour you never noticed. You wish you were me, you wish you had ink running through your veins, you wish you had something to live for, you wish you could make a difference, even if it's on paper. You wish you could pick up a pen and write in my beautiful golden ink. Oh, you wish you could. You want my happy endings, you want my pity, you want my stupid thoughts. You wish you could. You just wish. 

And I continue to bleed, it never stops. Once I start, I can never go back. My pen keeps on moving, my words pour out, along with my blood, but I never bleed to death. Sometimes I wish I could, sometimes I want to, but this will never happen, because death isn't a choice.

I'm a dreamer.

I'm a cheater.

I'm a murderer.

I'm a writer.

I force my smile, I fake my screams, come and see what I have planned for you. Get ready, I'm coming, my mask painted on, my guns and pens loaded. I'll walk on sunshine, to get to you. I'll force this poison into my arms, to get to you. I'll twist the sane, to get to you. Be ready.

And my gun is loaded.

And my mind is set.

And I'm young and reckless; don't test me.

Get ready.

Like a bed of roses, there's a thousand reasons in this gun. Scream for mercy, give me satisfaction, make me smile behind this painted face. I'll make your skin crawl, I'll make you feel sick. I won't stop, until I'm dead.

I'm a dreamer.

I'm a cheater.

I'm a murderer.

I'm a writer.

In memoriam

Proza scurtă scrisă în grabă s-a încăpățânat să aibă un final cu gust amar. Personajul ajutător al autorului s-a trezit, dintr-o dată, cel principal, poate tocmai pentru faptul că avea gura prea mare și sufletul puțin mai deschis. I-a tot spus autorului că nu vrea să-și prelungească apariția efemeră în această compunere de curent incert. Dar stiloul era la el și poate și firul epic al unuia dintre personajele masculine o ademenea (căci da, era vorba despre o "ea", s-ar putea să fiu eu, s-ar putea să nu).

N-a vrut să semene cu personajul principal anterior. Până la urmă, a vrut să-și scrie singură momentele subiectului, dar s-a ales cu pietre aruncate în cap, cu praf în ochi și cu gust de fiere în gură. Când pici la mijloc, întotdeauna îți iei pumni serioși și ai nevoie de mai multe zile în spitalul imaginar al nevricoșilor. Nu sunt, dacă într-adevăr e vorba despre mine, un personaj-victimă. Doar că zgârieturile verbale rămân mai multă vreme în piele decât urmele unei eventuale corecții fizice. O zi stricată de atacurile unor anonimi nu poate fi îndulcită nici cu zahărul care curge din dulap. Personajul principal anterior vorbea despre "dulceața vieții", care, uneori, se transformă în vitriol și arde.

Pentru ochii care cândva știau să citească, personajul actual își aruncă pălăria inexistentă...

Generații

Despre voi s-au spus multe. Vrute și nevrute, lipsite de adevăr sau total veridice, atunci și acum, acolo și aici. Despre voi s-au scris romane. Subiective și obiective, realiste și fantastice, banale sau bestseller-uri. Despre voi au vorbit poeți, pictori, arhitecți sau coregrafi, într-o manieră desăvârșită. Despre voi putem afla din cărțile de istorie sau din revistele glossy de la coafor. Despre voi suntem nevoiți să scriem într-o lucrare de control, teză de doctorat, sau chiar la admitere. Despre voi știu mulți, însă foarte puțini vă și înțeleg.
Voi v-ați mulțumit cu puțin și n-ați realizat că fericirea e doar un alt mijloc de manipulare a maselor. Noi aspirăm la absolut și ne considerăm niște naivi incurabili, căci mentalitatea, din păcate, ne-o creem singuri.
Voi ați renunțat prematur la luptă pe motiv că "nu mai era nimic pentru care să luptăm". Noi distrugem tot ceea ce voi ați clădit, nu din teribilism, ci pentru ca urmașii noștri să aibă o bază reală, nu una fictivă.

Voi n-ați înțeles că succesul nu e calea spre admirație. Noi conștientizăm că dacă dorim ca ceilalți să ne aprecieze pentru ceea ce facem, trebuie, mai întâi de toate, să demonstrăm că avem intenții bune. Deși, toate întâmplările dezastruoase au avut la bază intenții bune. Restul e filosofie.
Voi nu doriți să avansăm pentru că încă țineți cu dinții de tradiționalism. Noi ne dorim noutatea, păstrându-ne discret vechile obiceiuri.
Voi trăiți cu impresia că asistați la un atentat asupra vieții, săvârșit cotidian, cu inconștientă și iresponsabilitate. Pentru noi, acest fenomen este de o deosebită duritate.
Decât să afirmați că tinerețea este doar o perioadă a vieții, mai bine recunoașteți că e, de fapt, o stare de spirit. Nu îmbătrâniți doar pentru că trec anii, ci și pentru că vă trădați propriile idealuri. Dragoste există pretutindeni, atât în inimă unui om de 17 ani, cât și în a unuia de 70. La fel și uimirea gândurilor, a lucrurilor care se aseamănă. Însă atunci când praful pesimismului și mucegaiul cinismului va acoperă inimile, îmbătrâniți.
Noi înțelegem. Voi când veți accepta?

Disce pati

Am cunoscut, odată, un înger care își dorea să fie medic. Dacă aș fi studiat medicina, ți-aș fi descris cu lux de amănunte traseul sufletului care vrea să iasă, încăpățânat ca un pui de tigru, din vâltoarea asta de iluzii, sentimente și amintiri. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv, îngerul mi-a șoptit cum trebuie să operez. Am luat din mine și din tine și am pus totul între noi. Și printre urlete îngrozitoare și scrâșniri de dinți, am deslușit taine de mult îngropate din dorința unei eliberări de trecut. Anatomia sufletului devenise arhitectură gotică.

Am cunoscut, odată, un înger care își dorea să fie poet. Necuvintele tale amorțite asemenea unor copii bolnavi ardeau anotimpurile cu bricheta primită de la mine. Am ucis fiecare furtună, fiecare fulger, fiecare gest care mi-ar fi putut înlătura masca ce o port de atâta vreme. Degeaba. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv, îngerul și-a tăiat aripile și le-a-necat în cerneală. Și poezia devenise pictură metafizică.

Am cunoscut, odată, îngeri care își doreau să fie muritori, neștiind că prin această condiție se condamnau singuri la o muncă de Sisif. Zadarnic încercai să te prefaci, să îți ascunzi teama. Apoi, într-o noapte, din nu știu ce motiv și prin nu știu ce putere sau voință divină, stânca a ajuns în vârful muntelui. Și n-a mai căzut. Nemurirea devenise mit.

Acum, într-adevăr, e liniște.

"Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața."

Dragul meu, erai foarte ocupat cu plecarea ta și mi-ai spus doar "Așteaptă-mă!".

Ai plecat ușor, fericit că te lăsam în sfârșit să evadezi și, ca întotdeauna, ai uitat esențialul: să te întorci. Te-ai repezit spre locul acela, iar pe mine m-ai uitat aici și, în ceasul acesta în care nu mai poți, sau nu mai vrei, ai uitat să te întorci.

 "Așteaptă-mă!" ai spus, dar e o durere grea așteptarea, pătimașă și răzbunătoare. Gonește totul și se instalează în tot, se zbate la fiecare telefon, la fiecare ușă deschisă, la fiecare știre din presă... Se năpustește asupra lor sau le pândește înghețată de speranță și spaimă. Dezamăgită apoi, se face fiară turbată și flămândă. Se zbate în carne, gonește gemând speranța. Se-așează, grea, răzbunătoare, cu fălcile încleștate, la pândă. Pândește pâlpâirile sufletului, minciunile calde și bune ale credinței. Cu gheara grea a fricii le strivește. Dar din nou, la fiecare telefon, la fiecare ușă deschisă, se zbate, sperând... 

 "Așteaptă-mă!" dar e grea așteptarea printre oameni. La început întrebau de ține, te așteptau. Și dacă ei te așteptau înseamna că te întorci, era normal să te întorci, nu-i așa? Toți știau sigur că ai să te întorci. Și mă întrebau la început de ține. Apoi îmi scriau. Treptat, mi-au scris fără să mai întrebe de tine. Și într-o zi nu mi-au mai scris deloc. Atunci...atunci a fost foarte greu. Pentru că te uitau, uitau că cineva a plecat, că cineva trebuie să se întoarcă. Te uitau acolo în eternitate, renunțau la tine așa cum renunți la obiectele casnice pierdute pe undeva. Uitarea lor semăna cu dispariția ta dintre oameni. Locul tău pe pământ se pierdea și, dacă se pierdea, nu mai aveai unde să te întorci, nu mai aveai cum să te întorci. Mi-am păstrat locul meu, m-am prins de așteptare ca să-ți pot păstra un loc pe pământ... Înțelegi, a fost destul de îngrozitor, rămăsesem singură, cu tine, numai noi doi, și numai eu mai puteam să te întorc aici...îmi lăsaseră numai mie destinul tău.

"Așteaptă-mă!", și m-ai legat de existență. Voiam să plec, să nu mai simt așteptarea, nu mai puteam căra fiara care se zbătea în carne, care turbase și se mutase în corpul meu. Nu mai suportăm universul de uși, universul de telefoane, universul făcut așteptare. Dar, plecând eu, dispărea și singurul loc în care te-ai mai fi putut întoarce. 

"Așteaptă-mă!", și m-ai schimbat în "locul tău pe pământ". Un loc al nimănui, un loc al celui uitat, al celui ce venea peste un veac. Dar dacă veneai, totuși, în veacul acesta? Te-ai fi rotit în jurul pământului și al veacului fără să te poți așeza, fără să mai ai unde te așeza.

"Așteaptă-mă!", și m-ai legat de durere. Ca să nu omor așteptarea, și locul tău pe pământ, făcut din mii de dureri în care mă rupea mereu și mereu suflarea de fiară flămândă și rea, am fugit printre oameni. Ei vorbesc, glumesc, fac o grămadă de lucruri care îi ajută să-și uite așteptarea, să uite că așteaptă și ei pe cineva. Toți au câte o așteptare a lor, dar și-o ascund până o uită. Ei știu să se prefacă a nu aștepta nimic și pe nimeni. Eu nu știu. Nu vreau. Și-și năpustesc în mine, cu furie, mila pentru ei înșiși. Își compătimesc așteptarea uitată, compătimindu-mă pe mine. Așteptarea mea o știu toți, o știe și eternitatea. Ei nu și-o mărturisesc pe-a lor, și-o ascund ca pe ceva rușinos și și-o urăsc. Și reușesc să se prefacă atât de bine, încât încep să creadă că minciuna-i adevăr, că ei nu mai așteaptă nimic, și-mi răscolesc durerea cu mila lor, pentru că ei nu mai simt așteptarea. Au înlocuit-o cu mila și asta îi face să se creadă fericiți. Au gonit așteptarea pentru că nu mai suportau povara ei.

"Așteaptă-mă!", și m-ai făcut gândul urât al oamenilor, pentru că e greu, e foarte greu să aștepți printre oameni care au uitat de mult pentru cine este așteptarea, de ce mai există ea, și o privesc ca pe o boală care le amenință mereu liniștea rumegătoare, coborâtă parcă din icoane. E atât de greu să fii așteptare gonită mereu de dorul de liniște, de împăcare, al oamenilor.

"Așteaptă-mă!", vine mereu de departe glasul tău. Dar așteptarea doare, doare mai ales noaptea. Noaptea, universul se retrage în fericirea lui casnică, și-n locul lui năvălește așteptarea toată, întreagă, imensă, grea, disperată, stăpână singură pe mine, și nimic nu mă mai apără de ea, sunt neputincioasă în fața suflării ei de gheață. Ai trecut prin veacul meu și mi-ai spus "așteaptă-mă!", uitând ca de obicei esențialul: că tu poate pleci în alt veac, în care eu, aici pe pământ, nu pot ajunge, în care eu nu te mai pot aștepta. Poate am să devin o flacără albastră, dar voi fi străină acelui veac și n-ai să mă mai recunoști, n-ai să știi că te-am așteptat, n-ai să știi cât te-am așteptat.

Cel mai greu este cu liftul. Tresar la zbaterea lui între etaje. Număr minutele cât urcă speranța mea. Până la etajul meu face două minute, dar mereu oprește după unu sau trei. Simt cum îl cheamă cineva de jos, când vine cineva de afară, și iar încep să număr minutele lui de urcuș, minutele mele de speranță, și iar se oprește la unu sau la trei. Și iar...și iar... Nebunia se ghemuiește pentru salt. Universul se golește de toate zgomotele. Nu mai este decât liftul, liftul nevăzut al așteptării. Liftul pe care nu-l văd, dar îl aud cum urcă. Liftul cu urcușul lui, cu bufnitura surdă cu care se oprește mereu la alt etaj. Universul s-a golit. Prin el circulă doar liftul. Și ascultarea mea. Așteaptă la ușă. Să fie acolo când liftul se va opri la etajul meu. Universul a dispărut. Numai liftul a mai rămas. Coboară și urcă. Susurul mersului, bufnitura opririi. Strângerea inimii. Dar iar susurul, speranța, bufnitura. Universul susură coborând și urcând, mereu în altă parte. Ca să nu-i mai simt în corp izbitura cu care oprește mereu la alte etaje, fug de acasă, fug printre oameni, pentru că acasă spațiul e plin de așteptare, de susurul dement al liftului care urcă și coboară, așteptându-te. 

Așteptarea s-a transformat în tine și mă urmărește din colțurile întunericului cum mă zbat să te găsesc. Poate n-ai plecat nicăieri. Poate ai spus "așteaptă-mă!" doar să te joci cu mine și acum îmi urmărești mișcările nebune. Fug printre oameni, în autobuze aglomerate, în care tremură, se îmbrâncesc, zeci, mii de așteptări făcute uitate. Inutil. Așteptarea e peste tot, ea există mereu, te bântuie, te cheamă și i te supui, te adoarme și te trezește cu bufnitura liftului și strângerea inimii. Și nu poți face nimic. Nimic. 

Ma întorc, și mereu...mereu...susurul, strângerea inimii, bufnitura, "Așteaptă-mă!"